Tuesday, June 30, 2015

Contractul individual de muncă și contractul colectiv de muncă potrivit reglementărilor normative ale României

          Cadrul legal care reglementeaza, atat independent, cat si interdependent, contractul individual si contractul colectiv de munca, este Legea nr. 53/2003, mai precis Codul muncii, alaturi de Legea nr. 62/2011. Potrivit dispozițiilor Codului muncii în vigoare, contractul individual de muncă reprezintă temeiul juridic contractual in virtutea căruia o persoană fizică, în calitate de salariat, are obligația de a presta munca pentru o persoană fizică ori juridică numită angajator, și sub autoritatea acesteia, în schimbul unei sume de bani denumită salariu.
         Contractul individual de muncă poate fi încheiat atât pe durată nedeterminată, cât și pentru o anumită perioadă de timp, în condiții stabilite de lege.
         Contractul colectiv de muncă, pe de altă parte, este definit ca fiind un contract în formă scrisă între angajator sau o organizație patronală și reprezentanții angajaților prin intermediul căruia sunt determinate drepturile și obligațiile care iau naștere în cadrul relațiilor de muncă. Mai mult, contractul colectiv, odată încheiat, reprezintă legea părților și stabilește, de asemenea, condițiile de muncă și aspecte privind salarizarea. Codul muncii prevede că acest tip de contract are scopul de a apăra interesele părților și de a preveni sau de a limita conflictele colective de muncă.
          Spre deosebire de contractul individual, contractul colectiv de muncă se încheie pe o durată determinată, și anume pentru o perioadă de minim 12 luni și de maxim 24 de luni. Cu toate acestea, se prevede posibilitatea părților de a prelungi această perioadă cu 12 luni, pentru o singură dată.
          Obligativitatea negocierii colective la nivelul unității este stabilită doar în situațiile în care angajatorul are în subordinea sa mai mult de 21 de angajați. În cadrul negocierilor, toate părțile sunt egale și libere.
          Relația interdependentă dintre aceste două tipuri de contracte prevăzute de legislația din România se poate observa în cuprinsul articolelor stabilite de Codul muncii. Cu titlu de exemplu, putem menționa aspecte precum perioada de probă, drepturile și obligatiile părților ori verificarea aptitudinilor candidaților la o anumită funcție.
          Astfel, modalitățile prin care se realizează verificarea prealabilă a aptitudinilor profesionale și personale ale unei persoane care dorește să se angajeze sunt stabilite, printre altele, de dispozițiile contractului colectiv de muncă.
          În ceea ce privește drepturile și obligațiile părților, Codul muncii român prevede că persoana angajată sau selectată în scopul angajării va trebui informată, alături de alte numeroase elemente, asupra contractului colectiv de muncă ce instituie condițiile de muncă ale persoanei salariate. De asemenea, în timpul perioadei de probă, această persoană deține în sarcina și în favoarea sa toate drepturile și obligațiile prevăzute de contractul colectiv de muncă, de legislația în domeniul muncii, regulamentul intern și contractul individual de muncă.
          În egală măsură, salariatul are în sarcina sa și obligația de a respecta dispozițiile prezente în contractul colectiv de muncă, în contractul individual, precum și în regulamentul intern, iar angajatorul are obligația de a asigura salariatului drepturile stabilite de acestea ori care decurg din lege.
          În orice situație, se prevede faptul că drepturile și obligațiile care iau naștere pe fondul relațiilor de muncă dintre aceste părți sunt stabilite prin lege, prin negociere, dar și prin intermediul contractului individual și a contractului colectiv de muncă, însă clauzele contractului individual nu pot să stabilească dispoziții contrare ori drepturi la un nivel inferior față de cele stabilite prin acte normative ori prin contractele colective de muncă.
          Putem observa, așadar, faptul că pe tărâmul dreptului muncii, contractul colectiv de muncă reprezintă, de fapt, un nivel minim de la care nu se poate deroga decât în scopul de a se prevedea drepturi suplimentare persoanelor salariate și reprezintă un standard minim de protecție în favoarea părților relațiilor de muncă.

          În cazul în care doriți să solicitați mai multe informații privind contractul individual și contractul colectiv de muncă, nu ezitați să contactați echipa de avocați din cadrul firmei Darie, Manea & asociații iar aceștia vă vor oferi răspunsuri corecte, în conformitate cu legislația actualizată a României în domeniul dreptului muncii.

Abandonul de familie potrivit dispozițiilor legislative ale României

Infracțiunea de abandon de familie este reglementată atât de vechiul Cod Penal, cât și de către Codul Penal. Potrivit art. 378 a Codului Penal în vigoare de la data de 1 februarie 2014,  abandonul de familie este definit ca reprezentând comiterea anumitor fapte de către o persoană care are o obligație legală de întreținere fața de persoana care are dreptul la aceasta.
Astfel, va fi pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 3 ani ori cu amendă persoana obligată să asigure întreținerea unei alte persoane, dacă acea persoană:
a) alungă, părăseșțe ori lasă lipsită de ajutor și expune în acest fel la suferințe morale sau fizice persoana față de care există obligația legală de întreținere;
b) nu îndeplinește obligația legală de întreținere, cu rea-credință;
Obligația de întreținere este reglementată de Noul Cod Civil în Cartea a II-a, „Despre familie”, Titlul V, intitulat „Obligația de întreținere”, în cuprinsul art. 513-534. Astfel, Noul Cod Civil stabilește faptul că obligația de întreținere există între soți, între rudele în linie dreaptă, frați și surori ori alte persoane prevăzute în acest sens de lege.
Persoanele care au dreptul la întreținere trebuie să se regăsească în circumstanțe speciale, și anume să nu se poată întreține singure prin intermediul muncii lor ori a bunurilor care le aparțin. În ceea ce privește minorul, pe de altă parte, se prevede că acesta va avea dreptul la întreținere doar dacă nu se va putea întreține prin munca sa, indiferent dacă are sau nu bunuri.
O persoană care comite față de cel obligat la întreținere fapte grave, fie că sunt contrare legii, fie contrare bunelor moravuri, nu va fi îndreptățită la întreținere. În egală măsură, doar persoanele care dețin mijloacele materiale necesare sau care au posibilitatea de a dobândi astfel de mijloace vor putea fi obligate să asigure întreținerea.
c) nu plătește, pe o durată de 3 luni și cu rea-credință, pensia de întreținere stabilită pe cale judecătorească.
Pensia de întreținere este stabilită de către instanța de tutelă în ipoteza în care obligația de întreținere nu este executată de bunăvoie, în natură, de către persoana în sarcina căreia există această obligație potrivit legii.
Pensia de întreținere se stabilește în bani, într-o sumă fixă ori a unei cote procentuale din venitul net lunar al persoanei obligate la asigurarea întreținerii, fiind datorată începând cu data cererii de chemare în judecată, însă se poate acorda și pentru o perioadă anterioară cererii în cazul în care aceasta a fost întârziată prin culpa persoanei obligate la întreținere.
d) nu execută, cu rea-credință, prestațiile periodice care au fost stabilite prin hotărâre judecătorească în sarcina sa, în favoarea persoanei ori a persoanelor care dețin dreptul la întreținere.
În privința infracțiunii de abandon de familie, legea penală română prevede că persoana vătămată este cea care va pune în mișcare acțiunea penală, prin plângerea sa prealabilă. Plângerea prealabilă se va adresa fie organului de cercetare penală, fie procurorului, potrivit dispozițiilor Noului Cod de Procedură Penală.
Cu toate acestea, inculpatul nu va fi pedepsit pentru fapta sa dacă își va îndeplini obligațiile legale înainte de momentul terminării urmăririi penale. Vechiul Cod Penal prevedea împacarea ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale, însă această reglementare nu a fost menținută de Codul Penal în vigoare.
Dacă inculpatul va îndeplini obligațiile care îi revin în sarcina sa, temeiul legii, înainte ca hotărârea de condamnare să rămână definitivă, instanța va avea posibilitatea de a amâna aplicarea pedepsei ori de a suspenda executarea acesteia sub supraveghere, posibilitate prevăzută de Codul Penal în vigoare chiar și în lipsa îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru această măsură.

Dreptul penal și dreptul familiei reprezintă domenii de specialitate ale avocaților din cadrul firmei Darie, Manea & asociații. În cazul în care aveți nevoie de informații suplimentare în această arie de activitate, vă puteți adresa societății noastre de avocatură, care asigură asistență juridică, consultanță și reprezentare în fața autorităților competente. Nu ezitați să ne contactați.